Cristina Burdiumov - succesul copiilor este bucuria mea

Cristina Burdiumov - succesul copiilor este bucuria mea

Toate mamele care apar în revista „Mame de succes” sunt un adevărat exemplu de devotament, dragoste, putere şi credinţă. Însă nu toate mă fac să vin de la întâlnirea cu ele complet bulversată, după care să încep să preţuiesc şi mai mult clipele petrecute alături de familia mea, şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit până la moment. Acest articol este unul care oglindeşte mai mult ca niciodată conceptul de „mamă de succes”.

Protagonista acestui articol este Cristina Burdiumov, soţie şi mamă a trei copii, cu care m-am întâlnit în una din orele ei libere, când cei mari erau la şcoală şi grădiniţă, iar mezinul îşi dormea dulce somnul de la amiază. Mi-a mărurisit că nu prea ştie cu ce să îşi înceapă discuţia, pentru că nu a combinat niciodată cariera cu viaţa de familie, iar întreaga ei viaţă se învârte în jurul copiilor ei.

Nu ştiu dacă sunt pregătită să vorbesc despre mine şi familia mea, pentru că noţiunea de mamă de succes, în cazul meu are o conotaţie mai profundă. Însă dacă acest articol ar putea ajuta alte mame, care se află în situaţii similare, să depăşească multe dintre frustrările pe care le-au acumulat de-a lungul anilor, atunci sunt gata să trec peste emoţii...

Acum zece ani eram o tânără, ca oricare alta, proaspăt căsătorită, care visa la doi copii, neapărat un băiat şi o fată, la o familie sănătoasă şi, desigur, la o carieră. Terminasem Facultatea de Cibernetică şi Informatică Economică la ASEM şi perspectivele care mi se deschideau în faţă erau destul de îmbucurătoare. Reuşisem să mă angajez la o companie de transport, în calitate de contabil, dar am rămas de curând însărcinată. Am promis ferm că plec în concediu de maternitate pentru scurt timp şi deja mă vedeam revenind la serviciu.

Pe 14 septembrie 2006 în tânăra noastră familie a venit pe lume cel dintâi băiețel.

Alt nume decât DORIN (de la “dorință”), nu mi-a venit în minte, când l-am vazut şi l-am ținut pentru prima oară în braţe. Era aşa cum ni-l imaginasem şi cum ni-l dorisem! Doru a fost de la bun început un copil cuminte şi îngăduitor. Şi când spun asta mă refer la faptul că am avut norocul să fac şi studii post universitare, având un sugar în braţe.

Nu am reuşit să revin la serviciu, aşa cum planificasem pentru că între timp am rămas însărcinată din nou. Purtam sub inimă o fetiţă, exact cum mi-am dorit şi astă mă făcea cea mai fericită mămică. Dar, în momentul în care s-a născut ILINCA, printre lacrimile de fericire care m-au podidit, atunci când mi-a fost pusă la piept, s-a furişat o urmă de îndoială. Mi-am zis, că nu poate fi totul chiar atât de perfect…

Ilinca s-a născut un copil sănătos şi până la vârsta de aproximativ cinci luni s-a dezvoltat normal. Ţinea capul, gângurea, începuse să se rostogolească. Dar o intervenţie medicamentoasă i-a schimbat ei, dar şi nouă întregii familii, axa vieţii. A început să nu mai ţină capul, să nu se mai poată roti, să nu stea aşezată în funduleţ, aşa cum fac toţi copiii la vârsta respectivă. Medicii mă asigurau că totul este bine şi îmi vorbeau de propriul ritm de creştere al fiecărui copil. La drept vorbind, până la vârsta de un an, Ilinca nu se deosebea prea mult de alţi copii. Faptul că are reţineri în dezvoltare a început să fie vizibil un pic mai târziu. Între timp, instinctul matern îmi spunea că pierd timpul şi că ar trebui să acţionez. Ceea ce am şi făcut. M-am adresat unui medic neurolog care ne-a cerut să facem un şir de teste. Rezultatele lor ne-au confirmat temerile. Cu Ilinca se întâmplase ceva ce i-a oprit dezvoltarea. Medicul nu i-a pus nici o diagnoză (nici până în prezent nu are una), în schimb ne-a avertizat foarte clar: recuperarea Ilincăi, depinde numai şi numai de noi.

Şi atunci s-au început peregrinările: terapii peste terapii, cursuri de reabilitare, masaj, kinetoterapie, logoped, fizioproceduri, înot, dar… copilul reuşise să cunoască o reţinere în dezvoltare. Erau zile când vedeam progrese mici, după care urma iarăşi o stagnare. În acele perioade credeam că mi se duce pământul de sub picioare, că se sfârșește lumea, că nu mai am puteri şi nu mai am răbdare să merg zi de zi la ședințe, nu ştiam încotro să pornesc, ce să mai fac pentru a recupera cât mai repede timpul pierdut. Puţin câte puţin, am intrat în depresie. M-am izolat de oameni şi mi-am creat o lume în care trăiam doar eu şi suferinţa mea. Nu făceam altceva decât să plâng, dar îmi reveneam la gândul că de fapt, îmi plâng de milă. Şi acest lucru nu îmi plăcea deloc, la fel cum detestam ideea, că multe dintre rude şi cunoscuţi ne compătimeau. Nu aveam nevoie de compătimiri, deoarece eram o familie ca şi oricare alta, cu probleme, mai mari sau mai mici. Cred că Dumnezeu ne-a dat-o nouă pe Ilinca pentru că ştia sigur că vom reuşi.

Perioadele de progres, alternate cu cele de stagnare au ajutat-o pe Ilinca. Pe lângă toate terapiile la care mergea zilnic, au ajutat-o foarte mult orele de hipoterapie şi delfinoterapie. Anul trecut, după mult studiu despre noţiunea de delfinoterapie, am hotărât şi noi să încercăm. Urma să mergem în Crimeea, deoarece acolo se află unicul institut de pe teritoriul ex-sovietic, specializat în delfinoterapie (restul sunt mai mult pentru turiști). Ne-am programat încă de prin luna noiembrie pentru luna martie. Între timp a început războiul în Ucraina şi am fost nevoiți să o amânăm. Dar aveam o dorință enormă să ajungem acolo. Ceva ne spunea că vom avea rezultate. Şi iată că la sfârșitul lui mai, cu toată frica, am pornit. Slavă Domnului am ajuns cu bine, fără probleme! Au urmat zece zile de delfinoterapie, la care Ilinca, dar şi noi, mergeam cu foarte mare plăcere. Nu credeam vreodată că delfinii pot transmite atâtea emoţii. Dar cel mai important era ca Ilinca nu avea nici o frică de ei şi am reușit să facem întreaga cură. Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. De când am revenit în ţară şi am reînceput activitățile, pedagogul ne tot spune că am adus alt copil de acolo. S-a pornit carul din loc! Ilinca a început să vorbească tot mai mult şi mai mult. A devenit mult mai atentă şi se mobilizează mai uşor. Astfel, activitățile ei de terapie ocupațională s-au mărit până la o oră, perioadă în care reușește să facă mult mai multe decât până atunci. O perioadă de timp, Ilinca a făcut şi hipoterapie. Îi plăceau foarte mult caii. De la prima lecţie a urcat călare fără frică. Am renunţat la hipoterapie în momentul când am rămas din nou însărcinată. Intenţionez să revenim la cai de îndată ce mezinul va fi un pic mai mare. Tot atunci cred că vom începe şi terapia prin muzică. Asta pentru că Ilinca are auz muzical foarte bine dezvoltat. O aud de multe ori fredonând melodii, chiar dacă fără cuvinte.

Astăzi Ilinca mai are probleme de deplasare şi vorbeşte ca un copil de 3-4 ani, dar vorbeşte, se exprimă şi merge! Partea bună a lucrurilor este că se recuperează în proporţie de 80 sau chiar 90 la sută, deşi la început aceeaşi specialişti vorbeau de un progres de numai 10 procente. De mai bine de un an, Ilinca frecventează una din grădiniţele cu profil logopedic din Chişinău. A făcut acest pas abia acum, pentru că mi-a fost frică să o dau ceva mai devreme. S-a încadrat perfect în colectiv. Noi credem cu tot sufletul că Ilinca se va recupera 100%. Şi pedagogii spun că ea are șanse, pentru că are un potențial foarte mare, la fel şi dorinţă.

Nici soţului nu i-a fost mai uşor în toată această perioadă de timp. Dar, niciodată nu am ştiut ce se petrece în sufletul lui... puteam doar să-mi imaginez.

A învăţat să îşi ascundă foarte bine emoţiile, prin încurajările adresate nouă. Ori de câte ori ieşeam plângând de la specialiştii, care mă lăsau cu moralul la pământ atunci când spuneau că Ilinca este un copil fără şanse, el mă încuraja şi îmi spunea că are încredere în noi şi că totul va fi bine. Acum, când Ilinca are rezultate bune, Ion recunoaşte că, de fapt, şi lui i-a fost frică, doar că nu putea, nu avea dreptul să recunoască... Astăzi, Ilinca a făcut progrese remarcabile, iar soţul continuă să mă convingă că totul va fi bine şi că e nevoie în continuare de mobilizare şi multă muncă, pentru a reuşi.

Fiul mai mare, Doru îşi are locul lui în familia noastră şi nemijlocit în inima mea. Pot spune cu admiraţie, că el este copilul care s-a născut deja matur. De mic vorbea ca un înţelept cu noi. Foarte mult își iubește frățiorii mai mici. Mă ajută mult pe acasă. Mai face şi boroboaţe, însă ştie să-şi recunoască greşelile. În pofida faptului că e aproape toata ziua ocupat la şcoala, are dorința să facă fotbal şi înot. Îi place mult să cânte. A înregistrat piesa lui Smiley „Acasă”.

Deşi eram practic toată ziua pe la activităţi şi proceduri de reabilitare cu Ilinca, asta nu însemna că îl uitam sau îl abandonam cumva pe Doru. După ore îl duceam la antrenamente şi pe el, iar dacă nu mă încadram în timp, o făcea Ion, astfel ca Doru să nu se simtă privat de atenţia şi grija noastră. Serile neapărat îmi fac timp pentru el, dacă nu îl ajut la teme, atunci cel puţin discut cu el despre evenimentele care s-au petrecut peste zi. Iar Doru nu se supără, nu face crize de gelozie şi nu cere explicaţii de ce sunt atât de puţin prezentă în viaţa lui. A înţeles de la bun început că Ilinca are nevoie mai mult de atenţia mea decât el, chiar dacă nimeni nu i-a spus asta niciodată. Ca să nu simtă lipsă de atenție, în primii doi ani de şcoală, am fost membră a comitetului părintesc, astfel puteam să fiu antrenată în organizarea evenimentelor de la şcoală. Şi Doru era mândru de asta.

Acum câteva luni, am devenit mamă pentru a treia oară. IUSTIN a venit ca o alinare pentru familia noastră, dar mai ales pentru mine. În ultima vreme am început tot mai mult să ne dorim un al treilea copil, dar îmi era frică de faptul că nu voi reuşi să fac faţă.

Ilinca avea nevoie de prezenţa mea non-stop în viaţa ei. Ne-am decis că a venit timpul pentru încă un bebe abia atunci când am văzut că ea a devenit mai independentă, a început să mănânce şi să se îmbrace singură, să frecventeze grădiniţa. Iustin a fost şi una din dorinţele lui Doru, care mi-a zis într-o zi, că şi-ar dori şi un frate, nu doar o soră.

Dar până să îl ţin pe mezin în braţe, Dumnezeu mi-a mai dat câteva încercări. După două naşteri prin cezariană, a treia sarcină a fost una destul de problematică. Am stat internată începând cu a 22-a săptămână de sarcină timp de 10 săptămâni. În tot acest răstimp, Ilinca a rămas cu bunicile. A venit de câteva ori la mine, dar ori de câte ori ne-am văzut am început a plânge. Am mers eu odată acasă, însă din cauza emoţiilor pozitive, am provocat nişte complicaţii, aşa că am decis să aştept cuminte ziua marii întâlniri, în doi, în cinci...

Iustin s-a grăbit să ne cunoască mai devreme decât l-am aşteptat noi. A venit pe lume în a 32-a săptămână de sarcină, deşi eu am sperat, până la urmă, că voi naşte la termen. Nu a fost să fie. Naşterea ca şi sarcina a fost una extrem de complicată şi s-ar fi putut termina fatal pentru ambii. Nu m-am speriat atât de mult pentru mine, cât pentru Iustin, care s-a născut prematur şi nu a reușit din prima să respire singur. Dar după câteva zile petrecute în incubator conectat la un aparat pentru respiraţie artificială a început să-şi revină. Avea o dorință de viaţă foarte mare. La scurt timp a început să adauge în greutate... Deşi am trăit două săptămâni de stres şi lacrimi, undeva în adâncul sufletului simţeam că trebuie să fie bine. Şi aşa a fost. Prima lună de viaţă am sărbătorit-o acasă. Altfel nu putea fi. Dumnezeu nu putea să îmi dea mai mult decât puteam duce.

Cu toate încercările la care ne-a supus viaţa, suntem o familie obişnuită şi ducem un mod de viaţă obișnuit.

Între timp, am devenit nași de cununie de trei ori, avem foarte mulţi finuți de botez. Mergem aproape peste tot cu copiii, la petreceri, la sărbători, la munte, la mare. Chiar dacă ne vine un pic mai greu cu Ilinca, deoarece încă se deplasează cu dificultate, pentru noi nu există impedimente când e vorba să mergem împreună undeva. Apropo, am avut experienţa să înregistrez o piesă cu copiii. Era aniversarea soțului de 30 de ani şi am hotărât să-i facem un cadou mai special – un cântec. Astfel am înregistrat cu Doru piesa „Tati”. Se aude şi Ilinca pe fundal, cântând un refren mic acolo. Avea trei ani atunci. Nu vorbea încă, dar deja cânta.

Nu am renunţat niciodată la vise. Îmi doresc mult să deschid o cafenea, o mini-disco şi un karaoke – toate pentru copii. Asta pentru că odoraşii mei - atât Doru, cât şi Ilinca - adoră să cânte şi să danseze în faţa publicului. Acum sunt doar planuri, dar sunt sigură că într-o zi vor deveni realitate.

Peste ani, poate voi reveni şi la cariera mea profesională. Acum însă pe prim plan este familia mea. Le admir pe doamnele care reușesc sa îmbine perfect familia şi cariera. Eu am fost nevoită să renunț la cea din urmă, deoarece este dificil să te ocupi de toate, mai ales dacă îți dorești perfecțiune. Dar cu toate acestea pot spune că sunt o soţie fericită, deoarece am un soț iubitor şi înțelegător alături şi sunt o mamă fericită, deoarece am trei copii, pe care îi ador şi pentru care aş da totul, doar să-i ştiu sănătoşi şi fericiți. Succesul copiilor mei este succesul meu!

Prin acest articol aş dori să încurajez mamele să nu renunţe niciodată. Pentru că fiecare mamă care are un copil mai special, poate avea rezultate senzaţionale, la care nici nu s-a aşteptat. Trebuie doar să creadă în sine, în copilul ei şi în Dumnezeu!

 

Text: Daniela Borodachi

Articol publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (9) 2015

Fotografii: fotoland.md

Adaugă comentariu

Close