Carolina Moldoveanu, femeia incurabil îndrăgostită de copii

Carolina Moldoveanu, femeia incurabil îndrăgostită de copii

Despre Carolina Moldoveanu poţi spune, fără ezitare, că iubeşte copiii, pe toţi, fără a ţine cont cine şi al cui este. Şi pentru ca această dragoste să nu rămână neîmpărtăşită, a deschis o grădiniţă, frecventată, zilnic, de aproape 50 de copilaşi.

Femeile cu adevărat fericite arată altfel, nu ştiu cum. Le trădează ochii, zâmbetul, starea de spirit... Şi cam de ce nu ar fi? Au o familie frumoasă şi sănătoasă, dar şi o activitate care le înaripează şi le face atât de deosebite. Este şi cazul Carolinei Moldoveanu, pentru care fericirea se raportează la numărul de zâmbete, culese de pe buzele copiilor, pentru care ea a devenit a doua mamă.

Nu îşi poate explica de unde are această dragoste nemărginită pentru pici. „Probabil, „răul” (râde) mi se trage din propria copilărie, când cei doi fraţi ai mei, mai mari, mi-au dăruit mai multă fericire decât am putut duce. M-au alintat şi m-au drăgostit aşa, cum au ştiut ei mai bine, mi-au cântat cântece de leagăn şi m-au apărat de toţi duşmanii mei, vizibili şi invizibili, pe care, probabil, i-am avut.

Când am crescut mai mare, am vrut să fac şi eu măcar un copil, la fel de fericit. A fost momentul când am descoperit că dragostea mea nu are limite”.

Şi atunci Dumnezeu i-a dăruit-o pe Cătălina.Vestea că va deveni mamă a luat-o pe nepregătite. „Aveam doar 21 de ani şi, dacă sincer, eu singură mă simţeam încă un copil. Dar, când am conştientizat în ce măsură viaţa mea se va schimba, m-am maturizat... Dacă tot îmi iubeam copilul, înainte de a-l fi conceput, ce conta vârsta mea, de vreme ce el hotărâse să vină...?”

Îşi aminteşte, în cele mai mici detalii, cum a decurs sarcina, cum a intrat în travaliu şi a avut contracţii, întreaga noapte, din două în două minute, cum a stat soţul lângă ea şi cum a rezistat destoinic presiunii la care este expus orice bărbat, în asemenea situaţii, ce a simţit, când şi-a văzut, pentru prima dată, fetiţa.

Ţine minte foarte amănunţit primul an şi jumătate din viaţa Cătălinei şi se întreabă unde au zburat următorii cinci...

Pentru că nu îi vine să creadă că fetiţa, care degrabă păşeşte pragul şcolii, este a ei. „Îmi amintesc că, încă în burtică, Cătălina mă bătea puternic cu picioruşele, pe la orele trei dimineaţa, până mă trezeam. Era suficient să audă vocea tatălui, ca să se liniştească. Încă din timpul vieţii intrauterine, între ei doi s-a format o relaţie mai specială.

Când am mers în concediu de maternitate, mă gândeam că voi sta acasă cu micuţa doar trei luni, după care îmi voi relua activitatea. N-a fost să fie... Mi-am prelungit concediul, până la trei ani, şi tot încă nu mă puteam despărţi de ea.”

Cam tot în acea perioadă se născu ideea unei activităţi cu copiii, cu mulţi copii. A trecut prin minte şi apoi pe hârtie, zeci de idei şi planuri.

„La început, mă gândeam la orice gen de activitate: centru de dezvoltare, de creaţie, teren de joacă etc., important era să adune copii.

Dar, după ce am notat toate riscurile, pe care mi le asumam, am decis că o grădiniţă ar fi cel mai potrivit. Familia mea – şi aici mă refer la soţul meu cu experienţă în pedagogie de aproape 20 de ani, mama soacră, care are un stagiu de peste 25 de ani în pedagogia şcolară, mama mea, dar şi toţi ceilalţi care au tangenţă, cât de cât, cu acest domeniu – m-au susţinut”.

O vedea aievea, ascunsă de ochii curioşilor, un adevărat colţişor de rai, cu geamuri luminoase, cu uşa de la intrare larg deschisă, cu o curte frumoasă, nu foarte mare, dar suficientă, ca să alerge acolo toţi copiii din grădiniţă. Şi Dumnezeu, care ştie să dea ascultare viselor frumoase, a auzit-o şi pe ea...

După zeci sau chiar sute de planificări, convorbiri, controale, interviuri de angajare, a înţeles că visul ei începea să prindă formă şi contur. Acest fapt a entuziasmat-o şi a muncit enorm, iar acum un an şi jumătate, a tăiat panglica de la deschiderea instituţiei, pe care a numit-o cochet Grădiniţa „ABC”.

„Mi-am dorit enorm ca ea să devină a doua casă, în adevăratul sens al cuvântului, pentru toţi prichindeii care îi vor călca pragul. Şi asta s-a întâmplat. Îmi sunt atât de dragi, încât îi întâmpin personal, în fiecare dimineaţă. Îi iau din braţele părinţilor şi copiii rămân aici, fără să protesteze ”.

Povesteşte entuziasmată despre toţi cei 48 de copii ca despre ai săi proprii, întrucât cunoaşte caracterul, temperamentul, abilităţile şi reuşitele fiecărui copil în parte. Ca o adevărată mamă? Mai ceva...

„Dacă pentru marea majoritate a oamenilor, ziua de luni este una grea, pentru mine, e o adevărată binecuvântare. Luni este ziua, când îi revăd pe toţi copiii, când îi pup, îi strâng în braţe, îi legăn, pe picioare, la amiază, dacă vreunul dintre ei nu reuşeşte să adoarmă şi îi distrage pe ceilalţi de la somn”.

Şi pentru că grădiniţa ei trebuie să fie cea mai bună, Carolina spune că misiunea îi va fi îndeplinită, atunci când toţi aceşti copii, pe care îi consideră ca şi ai săi – care acum leagă primele cuvinte, primele propoziţii, sunt la întâia etapă de cunoaştere a mediului înconjurător – vor obţine, în cadrul instituţiei pe care o conduce, o pregătire de şcoală, la cel mai înalt nivel.

„Grădiniţa mea trebuie să fie cea mai bună”, spune ea, zâmbind. Pentru aceasta, a selectat, cu mare grijă, cadrul didactic care se ocupă de micuţi. „Educatoarele sunt faţa mea. De aceea, le-am ales pe sprânceană. Studiile superioare, specializările sau cursurile de calificare nu sunt suficiente în lucrul cu copiii. Ele trebuie să iubească, cu adevărat, picii, adică să fie pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Din acest motiv, nu le tratez ca pe nişte subalterni, ci ca pe colege şi am o relaţie frumoasă cu fiecare dintre ele”.

Se pare că această abordare deja a dat roade, pentru că fetele „doamnei Carolina”, cum le numeşte ea, depun mult suflet în educaţia micuţilor.

„Zilnic, eu şi echipa mea de fete, vedem atâtea momente frumoase din viaţa picilor noştri: primii paşi, primele impresii, primele reacţii la cutare sau cutare lucru, încât nu pot să nu le redau şi părinţilor plenar aceste emoţii”.

Eu, în calitatea mea de părinte, îmi scot pălăria în faţa unui asemenea colectiv. Nu orice educator are răbdarea să îi povestească, seara, fiecărei mame, în parte, tot ce a făcut piciul la grădiniţă, cum se practică la Grădiniţa „ABC”. Asta asigură o relaţie mai specială părinte-educator. Apropo de părinţi, Carolina îşi doreşte să consolideze un grup, alcătuit din părinţi, mai bine zis, să îl transforme într-o adevărată familie extinsă. 

Cătălina, care merge la o altă grădiniţă (apropo, Carolina se conduce de principiul că nu pot fi acceptaţi în instituţie copiii personalului, pentru a nu se crea impresia că unii pici sunt favorizaţi, în vreun fel), a acceptat un pic mai greu această dragoste a mamei faţă de copiii străini. Dar întrucât e fetiţă mare şi, anul viitor, merge la şcoală, a înţeles că, indiferent de circumstanţe, în inima mamei, e cea care deţine locul întâi şi se declară mâna dreaptă a ei. Uneori le ajută pe educatoarele din grupele mici să îi îmbrace pe copii şi îi supraveghează, pe terenul de joacă, iar atunci când cei mici pleacă acasă, se joacă cu cei de vârstă apropiată cu ea. Şi, asemeni mamei, îi iubeşte la nebunie pe toţi. Se împarte cu dulciuri, dar şi cu pupici.

Am întrebat-o pe Carolina ce şi-ar dori să schimbe, în cazul în care ar lua-o de la început. Mă asigură că nimic, absolut nimic. Nu ar renunţa, pentru nimic în lume, la familie, la copil şi la grădiniţa, care este un alt prunc al ei. Pe viitor, tot în acest domeniu, se vede. „Dacă va vrea Dumnezeu să îmi mai dăruiască încă un copilaş, voi fi cea mai fericită mamă. Cât priveşte activitatea mea cu copiii, mi-ar plăcea să mă extind, pentru a oferi dragoste necondiţionată cât mai multor micuţi. Da, sunt incurabil îndrăgostită de copii.”

Text: Irina Tribusean, Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 din 2013 [9(68)]

Adaugă comentariu

Close