Oxana Jicol: confesiunile unei mame fericite

Oxana Jicol: confesiunile unei mame fericite

De când m-am implicat în proiectul numit „Mame de succes” am remarcat un lucru – femeile fericite au o aură aparte, sunt mai altfel nu ştiu cum - mai senine, mai calme, mai zâmbitoare, şi această stare de euforie a lor te molipseşte fără să vrei. Una dintre aceste femei este Oxana Jicol, cu care m-am întâlnit într-o după amiază răcoroasă de februarie, dar care a încălzit atmosfera discuţiei prin prezenţa sa. Tot ea este mămica care înfrumuseţează coperta de primăvară a acestei reviste.

Sunt împăcată cu vieţile mele, atât cu cea lăuntrică, cât şi cu cea expusă în văzul tuturor. Am făcut pact cu sufletul să îl ţin curat în faţa lui Dumnezeu şi pentru asta cred că sunt răsplătită. Cum? Prin faptul că mi-a oferit o familie, la care mulţi ar putea doar să viseze. Şi când spun cuvântul familie, mă refer nu doar la soţ, la cele două inimi gemene care îmi înfrumuseţează existenţa, la a treia inimioară căreia îi aud deocamdată doar eu bătaia, ci şi la părinţii care ne-au dat viaţă, la rudele şi prietenii‚ fără care existenţa mea ar fi mult mai searbădă...

... Luna martie a acestui an este una specială pentru mine. Este luna când schimb prefixul vârstei. De aceea, acest articol este pentru mine mai degrabă o mărturisire în faţa propriului eu, pentru toate câte le-am trăit până acum... Maturitatea în gândire nu mă împiedică să rămân totuşi romantică şi un pic impulsivă. Îmi place să citesc (deşi sunt romantică, aşi prefera o carte de dezvoltare personală), să ascult muzică şi să mă aflu în compania oamenilor deştepţi, mai ales a celor care genereză exemple frumoase, care te inspiră. Nu accept laşitatea sub nici o formă. Îmi place să fac cadouri, lucruri bune, fără să primesc ceva în schimb...

... Am înţeles că dragostea poate fi trăită la intensitate maximă, că fluturii din burtă pot fi mai multicolori şi bat mai tare din aripi, abia în clipa când l-am cunoscut pe Andrei. De fapt, soarta ar fi putut să nu ne unească destinele, dacă nu era ambiţia mea de a organiza concerte şi întâlniri pentru un schimb de experienţă cu liceul unde învăţa el. Deşi, în clipa când ne-am cunoscut, nici prin cap nu mi-a trecut că Andrei poate fi bărbatul care odată venit de la serviciu e gata să doarmă câte 3 – 4 ore pe noapte, să legene pe braţe şi să hrănească o pereche de gemeni gălăgioşi. Avea ceva în priviri care m-a vrăjit. Nu pot să spun exact ce anume... cred că vrăjeala e diferită de la bărbat la bărbat...

... Sunt (sau cel puţin încerc să fiu) o elevă exemplară. Am început să învăţ cu şi mai multă ardoare din clipa când am părăsit băncile şcolii şi am păşit în viaţa de adult. Învăţ, învăţ şi iarăşi învăţ – din cărţi, de la viaţă, de la oameni. Şi toate lecţiile, bune sau rele le stochez pe policioare. Primul meu job, unde am activat în calitate de jurist, mi-a oferit o experienţă bogată privind psihologia umană. Un client  mi-a dat cea mai memorabilă lecţie despre nivelul de pregătire, într-un domeniu în care eu eram novice. Cărţile mi-au suplinit golurile informative ale lecţiilor pe care eu le puteam lua doar din cărţi. Lista de exemple ar umple paginile acestei reviste... 

... Cea de-a doua casă a mea, în care îmi petrec cea mai mare parte a timpului, este Casa de Vânzări „Trendseter” SRL, pe care soţul meu Andrei Jicol a fondat-o în 2010, în urma unui parteneriat moldo-britanic, şi  a cărei conducere, ulterior, a preluat-o. A fost o pornire frumoasă deşi un pic riscantă, pentru că ideea şi misiunea companiei „Trendseter”, era să unească vânzările mai multor operatori de publicitate stradală, pentru a putea oferi clienţilor un produs complex, începând cu plasarea publicităţii şi până la analiza plasării, cât şi cea concurenţială, în domeniul panotajului. În scurt timp compania a devenit lider pe piaţa panotajului şi îşi păstrează această poziţie până în prezent. Având în spate cel mai mare colectiv pentru piaţa panotajului moldovenesc, „Trendseter”, este capabilă să ofere clienţilor un asortiment de peste 2000 de suprafeţe publicitare, fiind cel mai mare angrosisit din RM...

...Colegii, care prin cumul, mai sunt şi angajaţii mei, cu care muncesc cot la cot în cadrul companiei, îmi sunt ca şi membri ai familiei. Înainte de a vedea în fiecare din ei specialistul, eu încerc să văd omul, cu dispoziţie - mai bună sau mai rea, cu iniţiativă, cu reuşite, cu neajunsuri şi cu griji de tot soiul, omul care se vrea auzit. Şi dacă măcar unul din ei într-o zi are o dispoziţie mai proastă, este supraobosit, sau împovărat de te miri ce problemă, nu îl las să se „coacă” pedinăuntru. Discut, încerc să rezolv, încurajez şi nu doar moral. Dacă îl văd obosit, îl trimit acasă să se odihnească. Personalul are nevoie uneori de un respiro, pentru a gândi la rece şi a lucra eficient. E o abordare firească venită din inimă, dar care m-a ajutat să depăşesc multe din problemele cu care se confruntă, de obicei, şefii. De fapt, noţiunea de şef este exclusă. Suntem o familie mare care munceşte, atinge scopuri, îndeplineşte planuri şi se odihneşte regeşte – totul împreună. Am vizitat faimosul Milan şi ne-am odihnit pe ţărmul Mării Egee. Următoarea destinaţie? Va fi o surpriză!...

...Fiecare început de an pentru noi înseamnă lucruri frumoase cu scop caritabil, pe care le fac împreună cu colegii de echipă. Cu toţii iubim copiii. Şi atunci când la 15 persoane le pasă de destinul copiilor trişti, ei nu pot face decât lucruri deosebite, fără careva precondiţii. Totul a pornit de la o idee, care începe să prindă conturul unei tradiţii. Astfel, în fiecare an, de sărbători încercăm să aducem o rază de căldură în ochişorii trişti ai micuţilor. Anii trecuţi am cumpărat jucării şi dulciuri pentru bolnavii de la Spitalul Oncologic, le-am adus Teatrul „Guguţă”, pe Moş Crăciun şi Alba ca Zăpada. Anul acesta, am amenajat cu mare drag spaţiul destinat pentru joacă din secţia Cardiologie de la Spitalul Republican pentru Copii „V. Ignatenco”. Le-am procurat un teren de joacă calitativ, un spaţiu separat pentru creaţie şi multe jucării. Chestia asta cu binefacerea mi se trage încă din copilărie, de pe vremea când colectam bani, jucării, hăinuţe, pe care le duceam la casele de copii pentru a le dona. Părinţii m-au crescut frumos şi una din învăţăturile lor era să îmi ajut aproapele. Prima mea vizită în aceste instituţii m-a traumat. Eram încă o adolescentă înflăcărată, dornică de lucruri frumoase şi am mers înaripată de ideea că pot răsturna munţi. Realitatea însă m-a trezit la viaţă. Ţin minte că, după prima vizită la orfelinat, revenisem acasă şi nu îmi puteam găsi locul, frământată de intrebarea – de ce există la noi în ţară atât de mulţi ochi trişti? Ori de câte ori reuşesc să aduc cel puţin un zâmbet pe faţa celor mai trişti ca noi, sunt fericită şi eu... 

... Am ajuns pe coperta acestei reviste datorită acestor doi îngeraşi, pe care îi vedeţi şi voi, zâmbitori, fericiţi şi frumoşi, şi graţie unui al treilea, al cărui stări de dispoziţie, până când, le simt numai eu. Copii mi-am dorit dintotdeauna. Trei, până la 30 de ani. Pe Alexandru (Alex) şi Andreea (Deea) i-am aşteptat doi ani, perioadă în care încercam să îmi imaginez ce mi-aşi dori mai mult - să împletesc cosiţe, sau să cumpăr maşinuţe. De fapt, nu aveam preferinţe sau pretenţii, ci doar o dorinţă enormă de a deveni mamă. Şi Dumnezeu mi-a auzit gândul... Ţin minte şi acum, nu prima, ci a doua ecografie, când mi s-a spus că în loc de un făt, am doi, mă gândeam oare ce o să îmi zică dacă voi merge la a treia ultrasonografie...

...Alex şi Deea seamănă întrei ei. Au acelaşi râs molipsitor, aceeşi îmbrăţişare caldă, aceeaşi dorinţă sănătoasă de a fi cei mai buni în toate. Şi cam atât. Asemănările între ei doi se termină. Pe cât de neastâmpărată şi mereu pusă pe şotii este Deea, pe atât de liniştit şi calm este Alex. E nemaipomenit de interesant să te afli între doi poli opuşi, să îi vezi cum cresc, iar odată cu ei să crească şotiile şi cuminţenia. Deea este fata tatei. Ei doi formează un tot întreg chiar şi atunci când nu sunt împreună. Mănâcă împreună, se joacă, discută. Alex e mereu în preajma mea. Felul lui de a fi şi chiar de a se juca cu maşinuţele lui, îmi provoacă şi mie o stare de linişte şi împlinire...

... Al cincilea membru al familiei Jicol pare a fi unul cu caracter încă din burtică. Ne ţine în suspans până acum, şi probabil, „se amuză” copios pe seama pariurilor noastre ieftine privind sexul, numele şi exteriorul. În schimb, ne-a dat de ştire că se vrea luat în seamă de la primele săptămâni, odată cu meniul zilnic pe care mi l-a „dictat”. Cu cât mai mult ne apropiem de ziua marii întâlniri, cu atât mai mare creşte nerăbdarea mea. Îl iubesc cu aceeaşi dragoste, ca şi cea pe care o am faţă de gemeni, chiar dacă încă nu pot să îl ţin la piept, să îl sărut, să-i miros pielea şi să îi aud răsuflarea. E o dragoste care se răsfrânge în interiorul meu, care mă cuprinde cu fiecare zi tot mai mult..

... Visele şi planurile mele de viitor nu fac parte din domeniul fantasticului. Îmi doresc ca familia „Trendseter” să crească, să evolueze în plan profesional, iar împreună să aducem bucurie în viaţa multor copii trişti. Sunt atâţia micuţi care aşteaptă dragoste şi alinare... Ajutându-i pe ei, nu faci altceva decât să îţi tămăduieşti şi propriul suflet. Împreună cu colegii de muncă sper să vizităm cât mai multe destinaţii. Sunt nişte vise banale, dar în care se ascunde esenţialul muncii noastre de zi cu zi...

... În plan personal cred că e mai simplu. Sunt deja fericită şi împlinită sufleteşte. Iar cei care îmi colorează existenţa sunt părinţii, soţul, fără de care azi nu aş fi ceea ce sunt, şi mai ales copiii, care îmi colorează viaţa cu zâmbetele şi dragostea ce mi-o oferă...

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 1 (7) din 2015

Adaugă comentariu