Tiziano Baracco, preotul de origine italiană care a învățat limba română în timp ce se juca cu copii

Tiziano Baracco, preotul de origine italiană care a învățat limba română în timp ce se juca cu copii

I-a cucerit pe toți prin româna sa aproape perfectă, dar mai mult prin simțul umorului și capacitatea de a găsi limbaj comun cu toți copiii care frecventează Oratoriul Don Bosco din Chișinău.

Numele lui este Tiziano Baracco, dar copiii îl cheamă pur și simplu „Donti” de la „don” (în italiană înseamnă părinte) și „Ti” (de la Tiziano). Este călugăr catolic, preot și salezian (n. r. membru al unui ordin religios catolic întemeiat în Italia de don Bosco acum mai bine o sută de ani, pentru a ajuta tinerii săraci și abandonați). Cum a ajuns să locuiască în Moldova și să petreacă tot timpul în jurul copiilor învățându-i să devină oameni mai buni? Ce concluzii și-a făcut despre țara noastră după ce a locuit mai bine de trei ani aici? Am aflat după o discuție cu dumnealui.

Cum am ajuns să locuiesc în Moldova? Totul a început acum 30 de ani când am ales să devin călugăr salezian și – precum Don Bosco – să mă ocup de copii și tinerii care fac parte dintr-o pătură a societății mai delicată și de multe ori fără viitor. M-am gândit să fac ceva pentru ei, pentru formarea lor umană care este aproape de cea creștină. Am început să activez la un centru destinat tuturor copiilor și tinerilor cu o situație familială mai dificilă și care avea scop să le ofere un exemplu de viață diferit decât cel al străzii. Am mers pe ideea sistemului educativ al lui Don Bosco, că e mai bine să previi decât ulterior să repari: și asta mai ales pentru educarea tineretului. Până să ajung în Moldova, am locuit o perioadă în România. Nu a fost alegerea mea personală, ci a congregației din care fac parte și care este răspândită în diferite țări ale lumii. Inițial, în 2000, am fost trimis la Bacău, unde am petrecut câțiva ani în cadrul Oratoriului Don Bosco abia atunci înființat, și apoi (din 2008) la Constanța.

În 2014 am fost chemat în Moldova, unde la fel coordonez Oratoriul Don Bosco de aici, deschis de mai bine zece ani. Aici mă ocup și de Centrul de Plasament „Mama Margherita”. Oratoriul Don Bosco în Chișinău propune diferite activități gratuite, prin care încearcă să ajute și să ocupe pozitiv copiii din familiile din apropiere și mai ales cele social vulnerabile. Pe copiii din Centrul de plasament ne străduim să-i implicăm în activitățile Oratoriului ca să nu separăm copiii care provin din familii social vulnerabile de ceilalți. Societatea oricum îi amestecă și credem că este corect să-i educăm pe toți la respect reciproc și la colaborare responsabilă. De asemenea, mai ales în toamnă și iarnă, dorim să oferim un sprijin copiilor care caută să-și facă temele școlare într-un mediu mai liniștit decât acasă.

Prin diversele activități ale oratoriului încercăm să-i învățăm pe copii să nu pună preț pe lucrurile materiale, așa cum face societatea în care trăim. Am ajuns să văd tot mai mulți copii care sunt profund nefericiți de faptul că nu au o tabletă sau un telefon performant. Această tendință omoară în copiii noștri bucuria de a fi mulțumiți și de a valoriza ceea ce au.

O dată pe an (la începutul verii) se organizează în Centru o activitate deosebită care aseamănă cu o tabără: așa zisă „Vara Împreună” care a început să fie foarte cunoscută și căutată de multe familii care apreciază stilul vesel și educativ propus.

După ani de lucru, avem succese și eșecuri. Educația nu e ceva matematic. Este o artă dificilă și de multe ori nerăsplătită, asemenea unei mame care depune mult efort și câteodată nu vede rezultatul dorit… atunci când e vorba de educația copilului. Dar se bucura imens când copilul dă dovada că a înțeles, a crescut și se implică activ!

Mi se cer des impresii de la mine ca italian despre Moldova. Sincer nu am sesizat cine știe ce deosebiri extraordinare și nu am avut nici un șoc cultural atunci când am venit acum trei ani aici. După 14 ani petrecuți în România, am fost pregătit pentru această realitate. Este adevărat că am găsit o societate pusă în genunchi de diferite conjuncturi economice și istorice, dar care încearcă să se ridice și să capete independență. Această situație a făcut oamenii mai descurcăreți și mai de sine stătători. Cel mai bun exemplu pentru mine sunt animatorii voluntari de la Centrul nostru care încearcă cu propriile forțe să rezolve problemele care pot apărea pe parcursul activității. De exemplu, neavând posibilități financiare, singuri inventează diferite modalități de joacă, pentru a face oricum o atmosferă veselă și plăcută.

Îmi spuneți că vă mirați de cunoștințele mele de limbă română. Dar nu este așa cum pare. Este adevărat că am făcut și câteva lecții, totuși, cele mai bune lecții le-am luat de la copii, în timp ce mă jucam cu ei în curte. Știu că e surprinzător pentru mulți, dar nouă, preoților implicați în educația tinerilor, ne place să „coborâm” la nivelul lor, să ne jucăm cu ei! Prin aceste jocuri, dăm și un exemplu cum cel mai mare poate să îl respecte cel mai mic, și să nu fie prepotent. Revin la limba romană: desigur că am fost curios inclusiv de regulile gramaticale și deseori am recurs la cei care știau să mă învețe sau am studiat de sine stătător. Învăț și azi, căci româna mea e departe de perfecțiune. Încerc să studiez și limba rusă, aceasta fiind foarte importantă aici, pe teritoriul Moldovei, dar ce-i drept, nu mi se pare atât de ușoară, și acum, mai ales la vârsta mea, țin minte foarte puține cuvinte. Cred că e și din cauza originii limbilor: de exemplu, un confrate salezian venit din Polonia a reușit să însușească mai repede limba rusă și mai puțin română.

De ce am ales să fiu preot, iar ulterior să lucrez în serviciul copiilor? Am simțit o chemare. E ca și cum te-ai îndrăgosti. Eu am descoperit o pasiune pentru Isus și cuvintele lui, scrise acum două mii de ani, dar valabile în toate timpurile. Acestea m-au cucerit. Nu pot explica asta. E ca și cum ai încerca să explici gustul căpșunilor: până nu guști, nu poți ști. Așa e și cu Evanghelia. Nu sunt adeptul predicilor. Îmi place să încerc să trăiesc profund și cu adevărat ceea ce se spune prin cuvinte, să respect acele valori universale de cinstire, fraternitate și dragoste.

Mulți mă întreabă cum poate un preot catolic să între într-o biserică ortodoxă, mai ales că în cadrul taberelor de vară mergem împreună cu copiii la mănăstiri și biserici. Eu zic că biserica catolică și cea ortodoxă sunt ca două surori, strâns unite în Cristos. Există într-adevăr anumite diferențe care totuși nu le desparte, ci mai degrabă le poate alătura și îmbogăți reciproc. Dar asta nu înseamnă că trebuie să facem o „ciorbă” de religie, ci – ascultându-l pe Duhul Sfânt în profunzime – să căutăm acea unitate pe care Isus o cere: «ca toți să fim una!». Și când îi duc pe copii la mânăstirile ortodoxe, le explic că atunci când ei intră într-un lăcaș sfânt, ar trebui nu doar să se uite la desenele frumoase de pe pereți, ci să aprecieze adevărata valoare a icoanelor și a bisericilor, însușind astfel o credință mai matură.

Programul încărcat de activități realizat împreună cu confrații mei salezieni aici în Chișinău îmi permite totuși să merg în Italia o dată sau de două ori pe an pentru câteva zile, ca s-o vizitez pe mama (90 de ani!) sau să particip la întâlniri de formare permanentă și spirituală. Dar asta nu mă face să mă simt străin aici. În afară de limbă, am mai găsit atâtea asemănări între aceste două țări „ale mele”: bogăție culturală, istorie, oameni care se aseamănă ca temperament - primitor și benevol… Asta mă face să mă simt ca acasă. Mai ales că numai Domnul știe cât voi mai sta aici: de aceea, azi pot spune cu tărie că Moldova a devenit cu certitudine o altă casă a mea.

Foto: arhiva personală

Adaugă comentariu

Close