Fericirea mea este în ochii copiilor pe care am reușit să-i ajut

Fericirea mea este în ochii copiilor pe care am reușit să-i ajut

Are în spate o școală bună de jurnalism. A fost vocea caldă de la un radio din capitală. A cochetat cu make-up-ul și s-a implicat mereu în proiecte interesante și de suflet. Surprinzător este că, fiind mămica unui băiețel de 3 ani și în aşteptarea celui de-al doilea flăcău, are o viață extrem de activă și plină de emoții de tot felul. Nu și-a trădat pasiunea pentru radio, dar simultan reușește să facă multe alte lucruri pentru sufletul ei,aşa cum ar fi şi mulţimea de acţiuni de caritate pentru copii, în care s-a implicat. Cum îi reușește și cine îi este alături în toate, dar și cum face față emoțiilor și suferințelor copilașilor pe care îi ajută, ne va spune chiar ea – mămică, jurnalistă și pur și simplu, un om cu suflet mare, Diana Covalenco Norosian.

 

Meseria de Jurnalist este meseria pe care o poți practica nu doar în capitală, dar și în orașele mai mici. Cîțiva ani în urmă, nu puteam să-mi imaginez asta. Pe atunci făceam parte dintr-o familie media profesionistă şi nu-mi imaginam că voi dori vreodată să schimb asta. Dar niciodată nu spune niciodată. M-am trezit într-o zi cu vestea cea mare, familia noastră mică în scurt timp trebuia să se mărească, și atunci mi-am dat seama că Chișinăul nu este orașul în care mă văd crescându-mi copilul. Așa că a trebuit să hotărâm repede ce avem de făcut. A fost o hotărâre spontană și poate un pic nebunească. Acum uitându-mă în urmă, înțeleg că a fost cea mai inspirată alegere. Pur și simplu ador să merg prin Căuşeni, orașul meu natal și să mă opresc din 10 în 10 m, schimbând o vorbă cu trecătorii pe care îi cunosc personal. Și asta chiar te inspiră, căci niciodată nu te simți singur, iar ăsta este anturajul în care vreau să-mi educ copiii.

 

În societatea mică în care locuiesc acum, unde fiecare îl cunoaște pe celălalt, ești expus să auzi despre nevoile altora. Și este dureros să înțelegi că nu poți ajuta. Eu însă am fost educată într-o familie în care nevoile străinilor nu pot fi străine pentru tine. Mama mea mereu a fost gazda copiilor nevoiași de pe strada noastră, așa că am avut un exemplu foarte bun. Țin minte cum primele ajutoare le luam singură, mergând pe la prietenii mei, pe la cun5 an oștințe mai îndepărtate și pe la rude, cu căruciorul copilului meu.

 

Băiețelul meu dormea , iar eu mergeam și cutreieram orașul cu el. Era foarte obositor, uneori mă întorceam ca să adun coletele căzute jos din căruciorul neîncăpător, dar se merita, căci inima mea se bucura pentru fiecare pungă primită, care știam că își va găsi un loc în familiile nevoiașe. Însă am înțeles că și apropiații mei peste un timp anumit, își vor epuiza puterea donațiilor. Și uite atunci a apărut ideea postărilor pe rețelele de socializare. Acestea mi-au dat avânt, poate din această cauză, în scurt timp am început să fac vizite pe la toate organizațiile din orașul meu natal, rugându-i să se implice. Mare mi-a fost mirarea că de fiecare data apelurile mele au fost auzite. Am reușit cu ajutorul liceelor din Căușeni, să facem foarte multe lucruri bune, și asta nu s-ar fi întâmplat, dacă nu aș fi avut susținerea profesorilor.

 

Și  chiar dacă mulți spun că generația nouă este o generație pierdută, eu sunt de părere că generația de copii care crește acum, este cu mult mai implicată social decât generația mea. Atunci când vin în fața lor cu un caz, pur și simplu sunt asaltată de idei pentru colectarea atât a banilor, cât și a lucrușoarelor. Am lansat de căteva ori o campanie de colectare a fondurilor cu ajutorul adolescenților talentați. Aceștia indiferent de timpul de afară se grupează și cântă în centru orașului, având la îndemână borcănașe sigilate. Înarmați cu chitare, ei fac adevărate concerte în piețile din oraș, dar și în fața magazinelor din localitate, împărțind pliante, în așa mod mediatizând cazurile reale ale copiilor. Avem borcănașe prin mai multe magazine din oraș și nu numai. Mai puțină implicare însă primesc în urma scrisorilor adresate persoanelor publice... Dar asta este realitatea și eu o primesc așa cum este.  

 

Cazurile pe care le preiau sunt cazurile legate de copii. Sunt foarte sensibilă, când e vorba despre un copilaș care are nevoie de haine, alimente, produse de igienă intimă sau un tratament costisitor. Fiecare caz este foarte greu trecut prin inima mea. Am învățat de la zero să gestionez cazuri complicate legate de boli, care primesc o sentință în țara noastră și cazuri în care copiii, pur și simplu, nu au ce pune pe ei de sărăcie. Am un mare noroc de lumea care are încredere și care nu rămîne indiferentă, care donează indiferent de situația financiară pe care o au. Pagina mea de facebook, demult nu mai este una personală, în care postez doar poze din viața mea, este pagina unde se regăsesc trăirile copiilor și a familiilor care au nevoie de ajutor. Pe lîngă poze, încercăm să filmăm cât mai multe filmulețe, unde prezentăm cazul real dar și viața cotidiană a copilului.

 

Mă bucur pentru fiecare caz încheiat cu succes. De exemplu primavara aceasta a fost foarte rodnică, am reușit să procurăm un căruț ortopedic pentru Nicoleta, care este diagnosticată cu paralizie cerebrală și este din raionul Ştefan Vodă. Acest căruț a fost așteptat timp de 5 ani. Am adunat hainuțe, produse alimentare, rechizite, bani și încălțăminte pentru un băiețel din acealași raion, care și-a pierdut mama în explozia din localul ,,La Soacra”. Octavian era crescut doar de mama, iar după decesul ei, sărmanul copil a rămas orfan și în custodia bunicilor. Acesta bănuiesc că a fost unul din cele mai dificile cazuri. Octavian încă își mai așteaptă mama și tuturor celor care îi pășesc pragul, acesta îi arată poza mamei și mândru strigă: „Asta-i mama mea!”.

 De asemenea, am reușit să adună cele necesare pentru 3 copii din Copanca, raionul Căușeni, a căror mamă în urma unui accident casnic a suferit arsuri pe  jumătate din corp. Din fericire mama lor a reușit să învingă starea de sănătate, după mai multe operații de transplant de piele, aceasta  urmează un tratament în capitală.

 

Mă simt rușinată cînd cineva îmi spune: „Bravo!” Parcă mi se pare că iau laudele celor care au donat și au făcut tot posibilul să doneze și să trimită un leu celor care cer ajutorul. Anul 2016 mi-a adus multe cazuri noi, însă mi-a adus și un nou prieten. Ea se numește Corina și este cea care, la fel ca mine, înțelege durerea altora. Împreună selectăm familiile, sunăm , mergem la fața locului și primim coletele. Niciodată nu știi cum se poate lega o prietenie. Iar în cazul nostru,  durearea altora ne-a unit.

 

Mă simt o norocoasă că sunt oarbă la răutatea oamenilor și am ochi doar pentru lucruri frumoase. Mi-am dat seama că dacă vrei să faci un bine, îl poți face doar dacă vrei și dacă te implici. Din păcate implicarea are și prețul său. Iar prețul pe care îl plătesc eu este timpul pe care îl rup de la copilul meu și de la soțul, care mă susține în toate. Șoțul meu este cel care îmi vede lacrimile când venim de la un caz nou, vede toate trăirile mele, însă în același moment este cel care pe lângă toate îmi dă puteri să finalizez orce caz început.

 

Încerc să-l implic și pe băiețelul meu, Ștefan, în colectare. Cred că doar arătându-i viața care se ascunde după cortina nevoilor, voi putea crea o personalitate puternică, dar și bună la inimă. El deja știe că lucrurile pe care le adunăm nu sunt ale lui, chiar dacă uneori îi face din ochi o jucărie, el știe că este pentru un copil care este nefericit. Merge cu mine pe la toți copiii și prin toate localitățile. Uneori, recunosc, este foarte greu să-i explic de ce ei trăiesc așa, de ce unii copii sunt bolnavi sau de ce se bucură un copil de 5 ani de un sac de cartofi.  

 

Familia contează, iar pentru mine fericirea copiilor mei, a soțului meu și a copiilor ajutați mă face să mă simt împlinită.

 

 

Foto: Arhiva personală

 

 

Adaugă comentariu

Închide